A iubi. Dacă am știi cu adevărat să iubim, atunci nu s-ar mai scrie mii de cuvinte despre asta.
Ce am raspunde la această întrebare?
Cu toții tânjim cu atâta ardoare la iubire, încât uităm să iubim la rândul nostru. Ne dorim atât de tare să fim fericiți, să simțim iubirea care ne-a lipsit, poate în copilărie, poate în adolescență, încât ne agățăm de cel mai mic fir de iubire dăruit. Ne afundăm în acea lacrimă de atenție devenind una și aceeași. Iubim devenind persoană pe care o iubim, și ne lăsăm iubiți ca ceilalți să se afunde în tristețea noastră.
Există oare o varianta corectă? Un răspuns care să poată să le împace pe amândouă? O relație egală în care totul să fie în concordanță pe același fir. În realitate firul acela e atât de subțire, atât de firav, pare pe cale să se rupă mereu. Dacă ai iubi din toată inima, știind că nu este împărtășit, ai trăi incomplet, iar dacă ai fii iubit sincer, dar nu ai iubi la fel, ai trăi într-un gol al atașamentului. A iubi sau a fi iubit?
Neliniștea întrebării, incertitudinea, nesiguranța în care trăim din cauza cuvântului iubire este o profundă negare. Nu iubim cu adevărat pentru că poate doar nu am fost învățați ce este iubirea. Sau poate am suferit atât de mult, încât sufletul nostru crede că nu este destul de bun pentru a primi atenție. Iubirea este unul din cel mai complex subiect, inima noastră este cel mai complex lucru care există, singurul neînțeles, singurul care nu poate să fie schimbat și modificat cum ne dorim noi.
“A iubi înseamnă a suferi. Și cum mulți fug de suferință puțini știu să iubească”
Emil Cioran
Iluziile iubirii
Mai există și iluzia iubirii. Iluzia dependenței de atenție de la persoane de gen masculin sau feminin. Ne afundăm în iluzia aceasta, în a fi dependenți de a avea pe cineva acolo în mod constant, deoarece, fără îți este frică de singurătate. Credem că iubim, când adevărat este opusul. Trăim cu frica de a fii singuri încât ne mințim pe noi înșine că iubim.
Iluzia obișnuinței ne atacă și ne aduce la o viață lungă nefericită. Încă de la 20 de ani sunt cupluri care nu se mai iubesc dar stau împreună din frica că nu se vor mai descurca după, din frica că va trebui să o ia de la capăt, până la cei în vârstă care rămân „pentru a avea cu cine îmbătrâni”. Obișnuința ne distruge, ne ține captivi într-un loc toxic din pricina fricii de nou, de început.
Putem alege să ne ascundem sentimentele, să le îngropăm într-o cutie făcută mică și aruncată undeva în subconștient. De fapt fiecare dintre noi a făcut acest lucru până acum, pentru a ne ferii de adevărul nostru, pentru a nu suferi și pentru a ne putea continuă viața. Acea mică cutie ne ferește de la dreptul nostru fundamental în viață: iubirea. Chiar dacă vorbim despre iubirea într-o relație, iubirea în prietenie sau chiar în familie, totul se rezumă la sentimente. La a ne da nouă voie să simțim, să suferim, să iubim, să ne punem în echilibru cu noi înșine.
Dacă ți-a plăcut, îți recomand să citești și:
Arta succesului 